Skip to content

Et la coeur divisée entre la guerre et tu…

31 Martie 2011

Un razboi in care eu ma luptam cu mine si in care nu aveam decat de pierdut.Pierdeam totul, daca mai aveam ceva de pierdut, si pe mine inclusiv, daca mai aveam ce pierde si din mine.In fapt, eram pierdut, ratacind in interiorul meu cu disperare in suflet din cauza ei si cu un singur glont pe teava, gandindu’ma foarte serios sa’mi zbor creierii.Asadar eram doar eu, care ma cautam pe mine, devenit paranoic urmat mereu de umbra ce se lungea la picioarele mele in lumina oarba a unei lumini rosii, sangerii.In mana aveam o masinarie ciudata despre care tot ce stiam era ca, atunci cand voi dori, voi putea sa pun capat unei notiuni care, in orice caz, incepea din ce in ce mai tare sa nu mai existe.Eu.In cealalta mana, deoarece printr’un artificiu anatomic greu de imaginat, aveam doua, tineam o carte.O carte veche si plictisita, din care rupeam foile galbene si scriam cu o cheie ruginita inmuiata in rana cu noua deschizaturi ce era corpul meu.Cu litere rosii insiram cuvinte pentru cine ar mai fi trecut pe acolo.Asa ma consoloam eu, pentru ca stiam ca nu va mai umbla nimeni acolo inafara de umbra ei.In fond, nici nu vroiam sa mai umble cineva.Vroiam sa fiu singur.Sa merg singur.Si sa gandesc singur.Nu aveam nevoie de nimic.Si de nimeni

„Mai bine pe simtirea’mi sa pun iar stapanire

Si numele ei sa’l scot din amintire…”


Anunțuri

Étranger dans mes rêves…

28 Martie 2011

In vis incepe totul, si tot in vis se termina.Astfel alergam ca intr’un cosmar, cu picioarele grele, care nu ma mai ascultau si vroiau sa fie independente, sa isi schimbe directia.Poate ca nu ele ar fi trebuit sa ma asculte pe mine, ci eu ar fi trebuit sa le dau ascultare si sa ma intorc din drum, pentru ca, ma gandesc, ele probabil stiu mult mai multe decat mine,el care au simtit caldura nisipului stinsa in limpezimea apei, care nu stiu ce inseamna oboseala si care m’au purtat in locuri in care am vrut sa merg, in locuri in care a trebuit sa fiu, si in locuri in care nu ar fi trebuit sa ajung.Ele cunosc colturile neimblanzite ale pietrei cubice, raceala nisipului in noptile de vara, marginea alunecoasa si ingusta a caii ferate, prospetimea ierbii proaspat scaldata in roua, fierbinteala asfaltului in miezul zilei, si murdaria apei de ploaie.Vroiam cu indarjire sa ma impotrivesc, crezand ca acolo unde voi ajunge voi gasi ceea ce pentru mine insemna totul.Mint.Nu chiar totul, dar o buna parte era invaluita de acea stare pe care mi’o oferea destinatia la care doream sa ajung in ciuda impotrivirii picioarelor mele.Am incetinit pasul in speranta ca ele vor fi de acord cu mine in cele din urma si ma vor ajuta  in calatoria mea, iar ele, ca intotdeauna, au fost alaturi de mine si m’au dus acolo unde probabil nu trebuia sa ajung.In cele din urma, ajuns la destinatie, incepusem sa cred ca acolo trebuia sa fiu, si intr’un final am realizat ca acolo trebuia sa fiu, ca luna are o parte intunecata, ca ingerii nu zboara in stol si ca inima mea nu mai era nicaieri, plutind undeva in vid, peste multe cuvinte care nu insemnau nimic.Ajunsesem, deci, acolo unde am crezut odata ca ma regasesc, unde soarele nu rasare niciodata si unde timpul se opreste in loc.Dar regasirea nu era altceva decat reflexia mea intr’o oglinda care nu era in stare sa aiba o parere.Si nici soarele nu rasarea niciodata pentru ca jaluzelele erau trase mai tot timpul, izoland incaperea fata de orice forma a exteriorului.Acele ceasornicului numarau minute care nu erau ale lor.Nimic nu e mai lung decat timpul, pentru ca el e masura vesniciei.Nimic nu’i mai scurt, pentru ca ne lipseste cand avem ceva de infaptuit.Nimic nu’i mai incet pentru cine gusta placerile.Se intinde la nesfarsit in mare.Se imparte la nesfarsit in mic.Nimeni nu tine seama de pierderea lui.Nimic nu se face fara dansul.Arunca in uitare tot ce nu e vrednic sa ramana si faptele inalte le face nemuritoare!Dar asta era un timp mort, in care pluteau doua notiuni incompatibile.Notiunea de „eu” se desavarsea intr’o planta agatatoare imbracand o statuie de bronz cu multe pagini rupte la intamplare din diferite carti citite sau necitite, scrise sau nescrise.Scrisul era neingrijit si haotic, vrand parca sa nu piarda ideea.Uneori scrisul incepea pe o pagina dar se termina pe o alta, cu o cerneala diferita, dar cu acelasi mesaj.Unele pagini se desfasurau goale, asteptand ca penita sa le zgarie si cerneala sa le mangaie.Cealalta notiune, cea de „tu” se contura la adapostul paginilor, intr’o statuie de arama, care, imbracata in paginile ingalbenite de vreme, sub care isi ascundea bronzul tocit departe de orice privire.Din loc in loc erau parti de pe care foile s’au desprins, unde se putea vedea adevarata culoare aramie, si unde soarele isi reflecta lumina intr’un zambet.Paginile se scriau singure, literele curgeau asemenea unui cortegiu funerar, intr’o ordine numai de ele stiuta, formand mici grupuri care aveau fiecare alta parere asupra situatiei, legandu’se intr’un lant ruginit care avea de fiecare data cand il miscai, un alt zornait.Uneori cuvintele erau ingrosate, nu pentru a fi tinute minte, ci pentru a fi intelese la adevarata lor valoare.Alteori cuvintele erau scrise in graba, ca un diagnostic gresit.Dar nici cel mai puternic vant nu putea sa le strearga.Paginile se desprindeau facand loc altor pagini.Nu se stie unde ajungeau paginile desprinse, dar in mod sigur nu dispareau.Statuia se multumea cu adapostul foilor de hartie, nelasand la vedere decat anumite parti care vroiau sa fie vazute.Vantul puternic nu a putut sterge niciodata literele ce se conturau pe fata paginilor, insa adierea calda si blanda a rasuflarii ei a putut sa desprinda, una cate una, paginile ce o inveleau.Ramanand goala, soarele ii lustruieste fata, reflectand ce e in exterior, interiorul fiind lasat la fel de tocit, ciobit in unele locuri, crapat in altele.Paginile desprinse ratacesc multa vreme in pustiul suferintei pana ce, intr’o zi, se leaga intr’o carte pe care niciun muritor nu va mai fi in stare sa o deschida vreodata.Ca o cutie a Pandorei, plina cu durere , ganduri incolore si nopti nedormite.Lasand sub privirea altor ochi statueta care sub lumina galbena a soarelui parea sa fie facuta din aur, ma indrept pe picioarele mele spre locul unde eu ma mint mereu si spun ca e bine.Patru pereti ca o padure fara margini, cu lumini obscure ce veneau de nicaieri si care dadeau forme ciudate lucrurilor, prelingandu’se pe conturul lor fara a putea vreodata sa le patrunda profunzimea.Patru pereti ca un sicriu batut in cuie, rece si intunecat sub apasarea pamantului negru de nostalgia vremurilor colorate in diferite nuante care visau la imposibil.Patru pereti ca un pustiu cu margini negre, intunecate, in care nimeni nu te aude, oricat de tare ai striga.Intre care eu ma trezesc si vad ca soarele a mai rasarit odata.Dar nu pentru mine.

Scrisoare de Adio II

10 Ianuarie 2011

…astepta si el ceva.Astepta ceva sa il traga de mana.Dar nu.Acel ceva.Acel cineva.Acea.Trece pe langa el.Fara sa ii pese.Si el crede ca…

Scrisoare de Adio…

9 Ianuarie 2011

Era pe o insula.Pustie.Singur.Nu stia cum a ajuns acolo.Poate acolo a vrut sa ajunga.Poate acolo trebuia sa ajunga.Intr’un final.O insula.Si el era pe malul apei.Pe malul gandurilor lui.Statea jos si privea in nesfarsit.Spera in adancul lui sa vada ceva de partea cealalta a gandurilor sale.Dar nu era nimic.Si nici nu stia daca va fi vreodata.Statea singur ca de obicei.Se gandeste ca vrea sa scrie.Sa isi transpuna gandurile undeva.Neavand cui sa i le impartaseasca.Rupe o bucata din inima lui.Si scrie.Scrie in nisipul ala plumburiu.Vrea sa scrie o scrisoare de adio.Nu stie cui.Nu stie de ce.Stie doar ca vrea sa o scrie.Pentru ca stie ca nu mai are multe zile de trait in singuratatea care musca din el tot mai infometata odata cu scurgerea timpului in gandurile lui.Scrie.Nu stie cu ce sa inceapa.Mereu a avut problema asta.Se gandeste sa inceapa cu finalul.Pune un punct.Dar ratiunea face din el o virgula.Spunandu’i parca sa nu inceapa asa.Sa inceapa pur si simplu.Sau mai bine sa sfarseasca.Nici nu a inceput bine ca deja isi da seama ca nu are ce sa scrie.Mereu vroia sa scrie ceva.Dar apa gandurilor lui,violeta si involburata, trecea mereu in valuri peste ceea ce el numea cuvinte.Exprimari fizice ale psihicului.Si nu putea sa scrie nimic.Cu toate incercarile lui de a se opune gandurilor care veneau gramada in cuvinte haotice si fara sens.O lasa balta.Stia ca nu are sens.Se intinde pe spate pe nisipul ala jegos.Si se uita la sufletul lui-cerul.Stralucind rosu.Pe care licarea o secera argintie.Cu ambele capete indreptate simetric in jos.Din ochi.Cazatoare lacrimile.Stele.Se ridica.Si pleaca.Unde?Nici el nu stie.Oriunde.Pe drumuri pe care a mai mers.Kilometrii pe care i’a batut pe jos se’aduna.Dar el ii tine pe picioare sa vada cum se razbuna.Mergea printre copaci.Mint.Nu era niciun copac.Doar cate un trandafir ofilit.Din cand in gand.Numai cruci.Mai mici mai mari.Moarte si nicio scapare.Negre.Diferite nuante de negru.Dar ideea era cam aceeasi.Slalom printre pietre funerare.Pana se loveste de un schelet.Viitorul lui.Sau chiar prezentul.Sau nu mai avea prezent.Decat cruci funerare atarnate in vid si timp nelimitat sa citeasca numele de pe fiecare.Atatea vieti pierdute.Atatea vieti netraite.Scheletul avea langa el o lopata.Urme de sange.Pamant si lemn.Se aseaza langa ce a mai ramas din scheletul ala.Si incepe.Incepe sa vorbeasca.Despre el.Despre ganduri.Despre viata.Si chiar si despre moarte.Da.Vorbea cu mortul despre moarte.Il vedea mult mai castigat deoarece el a murit.Nu mai avea nicio grija.Ia lopata in mana.Si sapa.Sapa in gandurile lui atat de mult incat nici el nu mai putea suporta.Cu cat sapa mai mult cu atat parca marginile gropii se apropiau mai mult si mai mult.Tragandu’l din exterior si inecandu’l in interior.Cu propriile ganduri.Termina.Numai pentru moment.Arunca scheletul ala in groapa.Si asa nu il asculta.Dar de parca il asculta cineva pe el.Nici dracu.O ia din loc.Din nou.Din nou acelasi peisaj.Numai ca se invartea in cerc.Nimic nu te mai mira.Singur pe o insula pustie plina de pietre funerare nici nu prea ai ce sa faci…Se aseaza.Si asteapta…

Fenomen…

3 Ianuarie 2011

Bai nu stiu ce sa zic..Ursu zice sa scriu de fenomenu asta…ca dupa ce am intrat in 2011 toata lumea e pe cearta.Pe scandal.Pe panarama.Stare de moleseala.De nimic nou.Tristete.Nu stim cum de am trecut dintr’un an in altu…o petrecere simpla de revelion..care parca a trecut prea repede..sau a trecut ca un an intreg in care nu am facut nimic…o ceata in mintea mea….de’o taiai cu sabia…multi oameni in jurul meu…si eu eram singur in camera cu facebook’u si o sticla de vin…vin care nu a vazut strugurele la fata…dar care putea sa ma duca unde nu putea sa ma duca nimic…nici o gluma buna.Traieste’ti viata.De unde dracu sa iti traiesti viata and toata lumea e impotriva ta si iti vrea numai raul si numai binele lor conteaza…in final nu e decat un pumn de praf si un pahar de alcool.Unde e familia de altadata??care trebuie sa te protejeze..sa iti dea ce vrei…cand ei vor doar sa te opreasca din a face ceea ce vrei…detin controlul …fara a fi controlati…fratii iti aprind tigarile si surorile iti toarna in pahar.Alcool intr’un pahar fara fund.Volumul la maxim.E 2011 .Da’ti doua palme.Nu vezi ca aici timpu nu doarme??aici daca nu mai poti lasai pe altii care pot…adica pe noi…care o tinem dintr’un afterparty intr’altul…unde ziua e noapte si noaptea e zi…unde ne plimbam in tot orasu fara durere de picioare…sperand la o raza de soare dinspre rasarit.Este .Este rau.Suntem saraci.Si nu suntem singuri.Sunt multi cu noi.Ursu imi face oferte peste oferte.Eu nu stiu ce sa fac.Eu nu stiu ce fac.Nu stiu daca mai prind ziua de maine.Poate uneori ar fi mai bine sa nu o prind.Sa mor.Sa vad ca nu nimeni nu plange.Sau ca plange toata lumea.Si chiar nu ma intereseaza.Lacrimi de crocodil.Toata viata nu stie nimeni de tine si cand mori toti sunt prieteni cu tine.Nimeni nu te stie si nici nu vrea sa te cunoasca.Cand vrei sa fi prieten cu toti , toti te iau de prost.Parca ai fi un nimeni…cu alcool in vene si cu mintea prajita stau si scriu pe o muzica tripanta.Parca degetele scriu singure.Fara sa sterg.Fara sa corectez.Parca as fi perfect.Dar nu.Chiar sunt…sunt ceva…care acum nu mai are chef sa scrie…v’am pupat.

Memento Mori

2 Decembrie 2010

Am pierderi de memorie.Sau nu.Din contra.Stiu mai multe decat ar putea memoria mea sa conceapa.Stiu totul.Despre orice si oricine.Oricand si oriunde.Ma pierd in ganduri mai mereu.Si cand ma trezesc.Nu stiu unde ma aflu.Nu stiu de ce ma aflu acolo.Vorbesc singur.Uneori cu mine insumi.Deseori nici eu nu mai suport sa ma ascult.Aiurea ca sunt fortat sa imi ascult gandurile.Ganduri care nu se mai termina.Ganduri despre azi.Despre maine.Unele peste altele.Ganduri simultane despre lucruri fara legatura.Memorie scurta.Si de lunga durata.Ganduri despre ea.Despre el.Ganduri gandite si negandite.Ganduri care se gandesc la insuficienta gandirii.Gandire parca nu are nicio concluzie.Niciun rost.Ma gandesc la tot.La ceilalti.La mine deloc.Si la mine.Da de mine nu prea imi pasa.Ma gandesc sa plec.Departe.Nu vreau stres.Ma gandesc ca toata lumea vrea sa ma ajute.Ma gandesc ce’ar fi daca m’ar lasa toti in pace.Poate m’as gandi la altceva.Ganduri in vid.Ordine in dezordine.Mi.Milioane.Am o avere in ganduri.Si degeaba.Gandesc degeaba.Fara finalitate in actiuni.Actiunile se petrec atat de mult si atat de intens in gandurile mele incat gasesc inutil sa le mai exteriorizez in exterior.Cat as vrea sa spun  ce gandesc.Nici nu te gandesti.Dar ma gandesc ca nu am cui.Nimeni nu ma asculta.Nimanui nu’i pasa.Ma gandesc ca cine m’ar asculta s’ar gandi sa se foloseasca de gandurile mele.Ar fi bine?a gandesc.mult prost si fara rost…

…ca pe sosete!

2 Decembrie 2010

E complicat.Da.Chiar e.

Inceputul.Da.Cu asta se presupune ca ar trebui sa incep.

Totul a inceput intr’o zi.Da.Cred ca era zi.Oricum.Si in ziua asta m’am gandit sa imi dau jos perechea de sosete.Mi’a luat mult sa imi iau inima in dinti ca sa pot face asa ceva.Sau cred ca a fost mai mult un impuls de moment.Pana la urma am impresia ca m’am descotorosit de sosetele cu pricina din cauza ca incepusera sa ma stranga.Nu mai functiona circulatia bine in corp si asta dauneaza grav sanatatii.Deci nu e bine.Si mi’am ascultat vocea inimii , inima care sesizase si ea ca nu mai circula bine sangele in corp,si le’am dat jos.Acum urmeaza partea cea mai grea.Nu mai puteam sa le dau jos.Si cu cat vroiam sa le dau jos, cu atat se strangeau mai tare in jurul gleznei.Incerc sa le tai.Sa le rup.Sa le ard.Fara succes.Ele tot acolo erau strangandu’ma in continuare si nenorocindu’mi fluxul sangvin.Intr’un final cand am reusit sa le dau jos , am realizat ca imi ramasese o urma cam naspa.Nu’i problema.Dar mi’am dat seama ca mirosul sosetelor ramasese impregnat in urma aia.O mireasma de mosc imi inunda narile ori de cate ori…nu mais tiu ce faceam.In fine.Le’am pus undeva intr’o cutie si…atat.Mi’a parut rau de ele.Aveau asa un model gotic.Pacat de ele ca aratau bine si erau si calduroase.Dar ma strangeau prea tare.

Mai aveam eu o pereche de sosete.Da era cam mare.Nu imi stateau bine pe picior si din cauza asta ezitam mereu sa le incerc.Vroiau ele sa incerce sa se muleze pe piriorul meu , da nu prea le iesea.Imi parea rau de ele.As fi vrut sa fac ceva dar chiar nu stiam ce sa fac…

O alta pereche de sosete mi’am pus’o cand am fost la o petrecere.Asa.Aiurea.Bautura asta…ce face din om.mai naspa ca incepusem sa ma atasez de sosetele alea.Aveau ele asa un aer distractiv.Mereu puse pe joaca.Mai aveau si zile in care nu vroiau sa le port.Pana la urma si’au gasit alt purtator , lasandu’ma pe mine prada uitarii.Si ma gandeam ca poate e mai bine asa.Ca oricum imi era cam frig in ele.

Intr’o zi am gasit printr’o cutie , dintre miile cutii ale mele cu amintiri , o pereche de sosete.Erau purtate de altcineva in momentul in care le’am gasit.Nici nu as fi vrut sa le pun din nou in picioare.Se largisera si nu mai confereau acelasi comfort ca inainte.Degeaba.Mai bine asa.

Stateam si ma gandeam…ca in tot timpul asta am avut o manusa pe mana.Nu o purtam de mult timp , dar nici nu ma strangea , nici prea larga nu era.Cu ea mi’am pus aproape toate sosetele in picioare si tot cu ea le’am dat jos.Manusa asta avea ceva…nu stiu.Simteam..si inca simt…ca pot avea incredere in ea si ca va sta pe mana mea mereu.

Asta a fost o…poveste ,despre mine, cum imi pun sosetele si cum le dau jos.De ce si ce tactici folosesc.Cum si in cat timp.

Dar nu ma caracterizeaza.Chiar nu imi place deloc miscarea asta pune’ti sosetele-da jos sosetele.Veau sa gasesc si eu o pereche de sosete care sa nu ma incomodeze la mers,sa imi tina de cald iarna,sa fie acolo cand…